Posted tagged ‘Transnistria’

Prezentare Nichita Smochină

Ianuarie 18, 2017

 

       Nichita Smochină a fost, fără îndoială, cea mai importantă personalitate a românilor din Transnistria. În același timp , destinul său a fost marcat de tensiunea tragică a românilor rămași la est de Nistru. S-a născut pe data de 14 martie 1894 la Corjova, pe atunci gubernia Herson. Luptă în armata imperială, primind chiar înalta distinctie „Crucea Sfântului Gheorghe”. Este înnobilat de țarul Nicolae al II-lea. In mai 1917 participă la „Congresul popoarelor neruse din Caucaz”, susținind independența Georgiei. La Petrograd discută cu Lenin despre autodeterminarea popoarelor. In decembrie 1917 organizează împreună cu Gheorghe Mare , la Tiraspol „Congresul moldovenilor transnistreni”, pronunțându-se pentru unire natională. În 1918 îl găsim in Rada ucrainiana, opunându-se anexării Basarabiei de către Ucraina. De frica represaliilor se refugiază în țară, trecând peste apa înghețată a Nistrului. În ianuarie 1921 inițiază ” Comitetul de ajutorare a românilor de peste Nistru”. Între anii 1930-1934 , aflat la Paris pentru studii doctorale desfășoară o ampla campanie informativă în favoarea neamului său , dar și a celorlalte  popoare captive în U.R.S.S. E urmarit de agenții sovietici. Participă la activitatea „Comisiei minorităților” din cadrul Ligii Natiunilor. In 1933 pledează pentru admiterea comitetului refugiaților moldoveni din U.R.S.S. în ” Comisia internationala Nansen”. În paralel cu activitatea politică desfășoară o vastă activitate de cercetare istorică si antropologică. În țară , îi solicită regelui Carol al II-lea să nu cedeze Basarabia fără luptă. Ion Antonescu îl propune în „Biroul Păcii”. În 1942 devinde membru de onoare al Academiei Romane. După intrarea armatei roșii în țară este declarat dușman al sovietelor.
          Iată doar câteva argumente care ne-au determinat să-l prezentăm – după o îndelungată pauză  – publicului larg , ca o personalitate de exceptie a istoriei noastre contemporane.
          Va invităm, așadar, marți 31 ianuarie 2017, ora 18:00 la Clubul Țăranului pentru a urmări evocarea pe care i-o dedicăm.

oamenii_transnitriei_nichita-smochina-afis

Anunțuri

Cealaltă Transnistrie – o explicaţie…

Noiembrie 13, 2011

Moldova de peste Nistru – “Transnistria” – se întinde între Nistru şi Bug, Marea Neagră la sud şi râurile Liadova (afluent al Nistrului) şi Rov (afluent al Bugului) la nord. În antichitate se numea Tiragetia (Getia/Dacia şi Tyras, numele antic al Nistrului), fiind locuită de neamuri tracice, amintite ca locuitori ai regiunii încă de pe la anul 1000 î.H. (Herodot). Se pot identifica două provincii istorice: Edisan, jumătatea sudică, numită şi Ucraina Hanului, pentru că până în 1792 s-a aflat sub hanul tătar de Oceacov şi Podolia, la nord întinsă între Camenita şi până aproape de Haliciu (Podolia este nume slav – dispare dobândind hotar – şi se traduce, aproximativ – ,,Ţara de sub dealuri”). Întreaga regiune sau părţi din ea s-a aflat, temporal, sub stăpânirile lituaniană, polonă, tătară sau turcă. Ruşii nu ajung aici decât în 1792.
Prezenţa românilor este consemnată încă de la anul 900 d.H (sub diferite etnonime: volohi, volohoveni, bolohoveni, brodnici, blacumeni (blac, forma germană a cuvântului vlah). O cronică rusă (Letopiseţul lui Ipatiev) menţionează pentru prima dată existenţa unei ,,Ţări a Bolohovenilor” (sec. 12 şi 13) în Transnistria de nord, întinsă între Nistru şi Nipru. Izvoarele amintesc existenţa unor cnezate şi voivodate, guvernate după vechiul drept românesc, formând un fel de “confederaţie”, prezentă ca atare la evenimentele istorice între 1150 -1257. În Transnistria de sud este pomenită ,,Ţara Brodnicilor”, în traducere – ,,Ţara românilor vadeni” (controlau vadurile de comerţ, de la slavul “brod” pentru vad). Un conducător al brodnicilor, Ploscînea, lupta la fluviul Calga în 1223 alături de Gengis Han împotriva conducătorilor slavi şi cumani. Căile de comerţ se aflau în grija românilor, drumul dintre Movilau şi Oceacov şi mai departe spre Caffa genovezilor în Crimeea era ştiut drept “șleahul vlahilor”. În 1454 , pescari români din Cetatea Albă ocupau la Lerici cetatea genovezilor de la limanul Niprului, ridicând stindardul moldovenesc pe metereze. Cetatea şi împrejurimile rămân la moldoveni până în 1475, pierzându-le în favoarea turcilor. În 1681, Duca Vodă primeşte hatmania Ucrainei Hanului (Moldova se întinde până la Nipru) si se intituleaza oficial ” Domn al Moldovei si Hatman al Ucrainei ” ( 1681-1684). Printr-un document din 1754, Ioan Vodă cel Cumplit dăruieşte o moşie ,,…din Ţara Moldovei mele de peste Nistru”. În 1699, Transnistria nordică e ocupată de poloni, iar partea sudică rămâne turcilor. În 1792, ruşii cuceresc Transnistria sudică şi un an mai târziu, în 1793, ocupă şi Transnistria nordică. Pentru prima dată, Rusia intră în regiune şi dobindeste hotar comun cu Moldovlahia. După numai 20 de ani vor anexa şi Moldova transpruteană, Basarabia (1812).
Prezenţa unei importante populaţii româneşti (moldoveneşti) determină şi organizarea religioasă. Mitropolia Proilavei (Brăila), înfiinţată de Sublima Poartă în 1559, avea jurisdicţie şi peste Nistru. Un ierarh se intitula, la 1765: ,,Daniil, mitropolit al Proilavei, Tomarovei, Hotin, al ţărmurilor Dunării şi al Nistrului şi al Ucrainei Hanului “. Factorul demografic, existenţa românilor explică păstrarea şi după raptul din 1812 a aceluiaşi teritoriu canonic. La cererea mitrololitului Gavriil Bădulescu Bodoni, ţarul Alexandru I încuviinţează o ,,Arhiepiscopie a Chişinăului şi Hotinului”, care păstorea şi aşezările Odesa, Tiraspol, Ananiev (Nani) şi Elisabetgradul. În 1837 se crează, însă, o arhidieceza nouă, a Odesei şi Chersonului, numai pentru Transnistria.
După victoriile din 1792 şi 1973, Imperiul Rus are o reală problemă cu exploatarea pământurilor recent dobândite. Rusia se confrunta, pe de o parte, cu un deficit de populaţie, iar pe de altă parte nu exista populaţie rusă. Elementul slav – rusesc, rutean, zapotojean, căzăcesc (cronica participării românilor în sotniile căzăceşti rămâne de scris ) se reducea – acolo unde exista -la fugarii de pe marile domenii şi la pribegitori. Această împrejurare determină politica de colonizare. Comunităţile româneşti (moldoveneşti) sunt încurajate să rămână, ademenite cu înlesniri şi privilegii. Grupuri de populaţii slave (şi ortodoxe) sunt îndemnate să colonizeze Moldova transnistreană. Nu numai: sârbi, bulgari, împreună cu polonezi, germani, evrei sunt aşezaţi aici. Moldovenilor anexaţi în 1812 li se oferă pământuri. Ţarul Nicolae I (1825-1855 ) hotărăşte ca ,,moldovenii dintre Nistru si Bug să aibă regim egal cu cel din Moldova”. Nu s-a întâmplat aşa, ci dimpotrivă, a început o insidioasă politică de asimilare, eficace pâna la un punct, dar fără succes definitiv.
În preajma Unirii din 1918, românii transnistreni nu au precupeţit niciun efort pentru a se alipi Basarabiei şi României, fără să obţină, însă, împlinirea arzătoarei lor dorinţe (Congresele de la Kiev – 1916, Odesa-mai 1917, Chişinău-oct. 1917, Tiraspol-dec.1917).
Trista notorietate de care se bucură Transnistria începe de la înfiinţarea, pe data de 11 oct. 1924, a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti cu “capitala” la Balta, mutată apoi la Tiraspol. A fost o implicită recunoaştere a ponderii demografice româneşti în Transnistria. O parte din Edisanul istoric intra aici. Podolia aparţinea Ucrainei sovietice. Ulterior, Transnistria “autonomă” va fi încorporată în nou creata republică socialistă Moldova (Basarabia, plus parte din Edisan), iar Ucraina va păstra restul pământului transnistrean. În anul 1992, în lipsă de alte idei, reapare în mod sângeros (la propriu) aceeaşi Transnistrie, tot “republicană, dar, acum “nistreană”.
Intermezzo: din anul 1941, până la încheierea războiului, Moldova de peste Nistru, Transnistria, s-a aflat sub control românesc, organizată administrativ ca un “guvernământ”. Românii înfiinţează Mitropolia Transnistriei, păstorită de IPS Visarion Puiu, moldovean din Paşcani. Un Institut Român Transnistrean se pregătea să susţină şcoala, limba şi cultura.

Dr. Mihai Nicolae